Buchetul de mireasa

 Buchetul de mireasă

-Serios? Nu pot să cred asta.
-Îţi jur, aşa face de fiecare dată...
-Pare portretul unui serial killer.
-Of, doamne, tu vezi peste tot numai serial killers.
-Ce vrei, iubita, deformaţie profesională.
Râsetele lor, de copile care s-au trezit femei, răsunară în salon amestecându-se cu aroma de cafea, cu parfumul buchetelor aranjate cochet pentru a atrage clienţii şi cu razele de soare strecurate prin dantela ivoire a perdelelor.

Dragoş se uita de câteva minute la mesajul pe care îl primise. Nu-i venea să creadă şi se întreba cum s-a ajuns la asta. Dacă nu ar fi fost vorba despre el ar fi râs ca de o glumă bună a sorţii.
Acţionase ca de obicei. Nu că nu-i mai plăcea de ea. Era isteaţă, probabil mult mai isteaţă decât fetele cu care ieşise înainte. Era frumoasă, curată şi cu simţul umorului destul de dezvoltat cât să-i permită să nu se ia prea în serios. Trecând peste accentul prea dulce de Iaşi şi peste ieşirile nu foarte dese de provincială, nu îl deranja foarte tare prezenţa ei. În pat nu ştia cum se comportă pentru că avea ciudăţenia aia cu fără sex înainte de nuntă.
Cu toate acestea, sau, mai bine zis, din cauza lor, îi trimisese buchetul mai devreme. Devenea prea serios pentru gusturile lui.
Mesajul care însoţea buchetul de mireasă, comandat din aceaşi florărie ca de obicei, era acelaşi ca de fiecare dată. "Draga mea prietenă, primeşte acest buchet ca simbol al preţuirii şi al respectului pe care ţi-l port în suflet. Eşti o femeie specială şi meriţi pe cineva care să te pună pe piedistalul de zeiţă a vieţii lui. De aceea las cale liberă dragostei adevărate să te găsească şi să te facă fericită şi mă retrag la statutul, sper eu, de amic sincer. Cu respect, Dragoş Bărbulescu".
Se aşteptase la un răspuns sarcastic, plângăcios sau furios, cum mai primise în trecut. Dar nimic nu îl pregătise pentru acest răspuns.
Îl reciti pentru a suta oară: "Vai, Dragoş, ce romantic eşti! Da, de o mie de ori, da, vreau să fiu soţia ta! "
Nu a înţeles ea mesajul sau făcea pe proasta, răstălmăcindu-i cuvintele şi gestul?
Ca să se asigure că pe biletul pe care îl primise Ioana erau scrise aceleaşi cuvinte cu care, în cariera lui de crai al Bucurestului de vază, rupsese zeci de relaţii, sună la florărie.
-Bună seara, scuze de deranj, sunt Dragoş. Vă sun în legătură cu buchetul de mireasă pe care l-am comandat zilele trecute. Nu, buchetul este în regulă, a ajuns la timp. Aş vrea, dacă este posibil, să verificaţi mesajul ce însoţea buchetul. Mă sunaţi în zece minute? Mulţumesc din suflet.
Îşi aprinse o ţigară fără să scape din ochi telefonul. Şi-ar fi pus un pahar de whisky, dar era prea agitat ca să se apuce acum de băut.
Deja îşi închipuia miştourile cu care băieţii din gaşcă o să-i plătească pentru seria de succese de care erau invidioşi. Aveau şi de ce să fie. Nu numai că se trăgea dintr-o familie bună, cu vechi rădăcini în elita bucureşteană, dar se bucurase de succes şi pe cont propriu. Fusese suficient de deştept să investească în nişte terenuri năpârlite de buruieni de la periferie, pe care construise câteva depozite aerisite şi dotate modern. Numai chiria acestor depozite îi asigura bani frumoşi, dar nu se oprise aici cu investiţiile, descoperind, spre uimirea tuturor, că are stofă de afacerist.
Şi prietenii lui erau bogaţi, dar banii lor proveneau de la părinţi, în plus el avea şi avantajul de a fi arătos. Nu-i de mirare că făcea victime multiple prin fauna cluburilor de noapte, iar apartamentul lui de burlac era când un centru al petrecerilor la care avea acces un cerc select de tineri, când locul în care victimile sale îşi pierdeau minţile, sau, foarte rar, inocenţa, prin voluptatea de saten al patului king size.
Şi dacă toate acestea nu ar fi fost suficiente, reuşea să-şi ascundă caracterul de Don Juan în spatele unei curtoazi de modă veche, inoculată în ADN-ul fiinţei sale de persoana pe care o iubea şi o respecta cel mai mult, domnul avocat şi profesor universitar, Traian Bărbulescu, bunicul său.
Nu uita niciodată să sărute mâna unei doamne sau domnişoare, cobora din maşină primul pentru a-i deschide portiera, îi ţinea scaunul să se aşeze şi se ridica de fiecare dată când o domnişoară, sau doamnă, intra în încăpere. Biata victimă nu avea nici o şansă.
Şi povestea aceasta cu buchetul de mireasă era otravă pură cu mănuşi de catifea. Ştia importanţa acestui accesoriu, şi mai ştia că, oricât de emancipată sau feministă ar fi, orice femeie visează în secret la ziua nunţii sale. Acorda atenţie detaliilor, afla florile preferate, forma şi culoarea potrivită fiecăreia dintre iubitele sale, comandând buchete personalizate care împlineau cele mai ascunse vise.
Doar mesajul rămânea acelaşi.
Nu era o fiinţă rea, nu avea porniri sadice, pur şi simplu îi venise această idee când se frământa cum să-i spună primei iubite că vrea să încheie relaţia. Îi plăcuse şi chiar credea sincer că acesta e un mod elegant de a o termina cu cineva.
Pentru că trebuia s-o termine într-un fel sau altul. Nu venise monentul să se aşeze la casa lui şi era păcat să nu se bucure de succesul pe care îl avea cu reprezentantele sexului frumos.
Soneria telefonului îl făcu să tresară.
-Alo, da, Dragoş la telefon. Cum adică s-a făcut o greşeală? Care este mesajul ce i-a ajuns Ioanei? Iubita mea, vrei să te măriţi cu mine? Ce idiot îşi cere iubita de nevastă cu un buchet de flori? Nu, nu vreau s-o sunaţi pe Ioana şi să-i explicaţi greşeala, o voi face eu, mulţumesc. Nu, doamne fereşte, nu vă concediaţi angajata din cauza asta, voi rezolva eu, mulţumesc. Da, la revedere!
La dracu, la dracu, la dracu !!!
Acum va trebui să se descurce cu această încurcătură. Cum îi va explica Ioanei că mesajul era de fapt altul? Dacă l-ar fi primit de la început, ar fi părut un gest elegant, acum ar fi pur şi simplu o mârlănie, o bătaie de joc.
Trebuia să se gândească bine şi să găsească o soluţie potrivită, care să nu rănească prea mult sentimentele Ioanei.
Îşi aminti de seara în care se împiedicase de ea, la propriu, în club BOA. Ochii ei mari îl priviseră cu stupoare şi el îi făcuse un compliment banal. Ea se înroşise şi se fâsticise toată, iar lui i se păruse delicioasă aceea timiditate amestecată cu teamă pe care o citea în ochii ei căprui. Ca să nu mai vorbim că buzele ei tremurânde erau exact atât de pline cât să fie pe placul lui.
De atunci trecuseră doar trei săptămâni şi îşi petrecuse prea multe seri în compania ei, descoperind că există mai multe lucruri la ea care îi plăceau decât cele care nu-i plăceau.
Da, trebuia neapărat să iasă onorabil din încurcătura aceasta, şi cum noaptea e un sfetnic bun, amână pe a doua zi confruntarea cu Ioana şi ieşi să se întâlnească cu prietenii.


Ioana se întinse ca o pisică răsfăţată prin cearşafurile calde de somn, apoi sări din pat şi alergă la baie. Sub duş îşi făcu o listă în minte cu ce avea de făcut astăzi. De dimineaţă cursuri, apoi prânzul cu colegii de grupă, după masă întâlnirea cu profesorul ei preferat pentru a cizela lucrarea de licenţă, pe care ea, cu autoironie, o numea masterpiece. A! şi era timpul ca Dragoş să o cunoască pe mama ei, coana Chiriţa, cum o alintau persoanele cele mai dragi. Ceilalţi nu ar fi îndrăznit. O doamne, cât o iubea, era fantastică. Întodeauna îşi făcuse timp pentru Ioana şi pentru dorinţele ei, deşi avea un program zilnic mai încărcat decât programul tuturor comisiilor din parlament.
Ioana zâmbi când se gândi la Dragoş. Era aşa de dulce cu gesturile lui de modă veche şi cu măruntele lui vici moderne. Fusese o adevărată plăcere să-l întâlnească aproape în fiecare seară şi să se lase vrăjită de ochii lui întunecaţi şi de vorbele întoarse din condei. Se întrebă fugar de ce nu îi răspunsese aseară, dar alungă gândul ca pe o muscă sâcâietoare.
Ieşi din dus şi se îmbracă cântând cât o ţinea vocea "I put a spell on you". O aştepta o zi lungă şi era fericită, cum numai tinerii în faţa unui nou drum pot fi. Abia aştepta să probeze rochi de mireasă şi să se bucure de toate pregătirile pentru nuntă.

Pe Dragoş îl treziseră clopotele care anunţau sfârşitul ceremoniei. După câteva secunde realiză că clopotele erau doar în coşmarul lui, iar sunetul care îi penetra ca o bormaşină timpanele, venea de la sonerie.
Cine dracu putea fi la ora asta matinală, se întrebă frecându-se la ochi. Aprinse telefonul de pe noptieră şi văzu cu stupoare că era deja ora unu. Stătuse întradevăr în oraş până la cinci dimineaţa, dar nu plănuise să doarmă atât de mult.
Soneria sparse din nou liniştea apartamentului şi mii de bule de durere crâncenă în capul său. Ioana, se gândi el, şi se grăbi spre uşă.
Se uită pe vizor mai mult din obişnuinţă şi rămase surprins să vadă o doamnă la vreo patruzeci, cincizeci de ani. Era îmbrăcată cu o bluză din dantelă cu vreo două numere mai mare şi o fustă în clini, de o lungime nepotrivită şi cu un imprimeu urât. Părul era nearânjat şi era machiată cu un fard albastru trântit în mijlocul pleoapei, ca nuca în perete, iar culoarea roz aprins a buzelor îi îmbătrânea întreaga-i figură. Ca tabloul să fie complet lângă ea zăcea o plasă de rafie plină ochi.
La naiba, o fi vreo precupeaţă mai îndrăzneaţă care vrea să-i vândă vreo două kile de ardei gras sau de vinete. Dar cum reuşise să intre în clădire, doar aveau interfon şi portar. Poate îi dăduse ceva şpagă portarului Vasile. Dragoş îi deschise uşa ca să-i spună politicos că nu are nevoie de nimic, ceea ce era şi adevărat, el mânca în oraş sau comanda mâncare prin aplicaţie.
Mare greşeală. Precupeaţa trecu pe lângă el ca o tornadă şi se instală pe unul din fotoliile pufoase din living room, în timp ce gura-i turuia în dulcele grai moldovenesc
-Off, da greu te mai gaseste omu’, mă leşi sa mă odihnesc oleacă, acuşica veni de la gară. Tu eşti Dragos, dragu' mami? Da frumos mai eşti băiete, a ştiut Ioana pe cine să puie ochii. Mai cochii, să fie cu noroc şi intr-un ceas bun, că acuşi sfârşeşte şi Ioana facultatea şi e tare ghini să aive pe cineva langă ea în bucureştiu aista mare. Da să ştii hăi băiete, ca şi noi om avea griji di voi, că doar nu suntem nişte amărăşteni. Ioana are o moşioară langă Husi şi o ghie la Focşani şi o să-i mai dăm şi noi, că doar pe ea o avem, odoru' nostru.Acuşi te las, am venit cu daravele la capitală, ai aci niste ghinişor dulşi, dulşi, să cinstesti cu pritenaşii. Dă să pupe mama băiet frumos, să ai griji di tini.
Se ridică în grabă, aplică două săruturi sonore pe obrajii lui Dragoş, şi dusă a fost.
Ce mama măsi a fost asta, se întrebă Dragoş buimac, scurgându-se în fotoliu din care se ridicase, cine? Viitoarea lui mamă soacră? Încă amorţit întinse mâna după telefon să o sune pe Ioana.
Situaţia aceasta trebuie să înceteze, deja se simţea ca un personaj din comediile lui Caragiale.
Ioana avea telefonul închis, dar văzu că între timp primise un mesaj de la bunicul său: “Şah diseară?”
O, Doamne, cu toată nebunia asta, uitase de seara de joi. De când bunicul lui ajunsese la urgenţe din cauza unei herni, în timp ce măsura coridoarele lungi ale spitalului în aşteptarea doctorului cu veşti, Dragoş îşi promisese că nu va mai lăsa nici o săptămână să treacă fără a petrece măcar câteva ore în compania celui pe care cu mândrie îl numea idolul lui. De atunci, cu scuza că vrea să-şi îmbunătăţească jocul de şah, joia îşi petrecea seara în casa veche şi solidă, ca o pagină de istorie, de pe bulevardul Daciei. Casa aparţinea de cinci generaţii familiei Bărbulescu, dar tatăl lui rupsese tradiţia şi construise pentru familia lui o vilă modernă, toată numai sticlă şi ciment, lângă lacul Snagov. Aşa că în serile de joi erau numai ei doi, bunic şi nepot, într-o complicitate caldă ca o căsnicie veche. Preţuia aceste momente, atât pentru jocul de şah, care chiar îi plăcea, dar şi pentru conversaţia spumoasă.
Domnul avocat Traian Bărbulescu era unul din acei dinozauri care conservă cu toată fiinţa valorile cavalereşti de altă dată, cu toate acestea, nu îi lipsea simţul umorului, iar mintea ascuţită brici provoca orice interlocutor să şi-o ţină în alertă pe a sa, pentru a ţine ritmul.
Crescuse numeroase generaţii de jurişti pe băncile facultăţii de drept, unde preda de peste patruzeci de ani.
Urâse regimul comunist pentru că contravenea principiului Liberté, égalité, fraternité, dar în aceaşi măsură îi dispreţuia şi pe actorii scenei politice actuale,
numindu-i slugărăi hoţi, fără coloană vertebrală şi fără cultură generală.
Dragoş îi trimise mesaj Ioanei în care îi reaminti că va petrece seara cu bunicul său şi o întreba dacă o poate scoate la cină seara următoare. Se grăbi apoi către dressing, avea multe de făcut la birou, în plus, câteva ore de muncă îi va limpezi complet mintea.

Nu reuşea să se concetreze. Bunicul său îi luase deja aproape toţi pionii şi o încolţise pe regină de două ori.
Îl privea cu sprânceana dreaptă aproape ridicată, în semn de întrebare, iar cuvinte nerostite pluteau între ei ca nişte stafi cenuşi.
I-ar fi spus totul şi i-ar fi cerut sfatul, cum făcuse de atâtea ori, dar era convins că bunicului nu o să-i placă foarte mult povestea aceasta.
Domnul avocat îşi aprinse trabucul şi îl privi drept în ochi.
- Am auzit astăzi ceva care m-a umplut de uimire, spuse el şi Dragoş uită să respire, dar şi de încântare .
Dragoş răsuflă uşurat, nu putea fi vorba despre el.
-Un foarte bun prieten din Iaşi mi-a dezvăluit că urmează să ne încuscrim în curând. Dragoş, nu ştii câtă fericire aduci unui om bătrân, care renunţase să mai spere că îşi va cunoaşte strănepoţii.
Deschise gura să protesteze şi atunci îl izbi adevărul.
Bunicul lui, deşi nu avea decât şaptezeci şi trei de ani şi părea robust ca un stejar, era un om în vârstă.
Era firesc să-şi dorească ca unicul nepot să fie fericit şi să aibă o soţie cu care să împartă bune şi rele.
Îşi aminti cu nostalgie de zilele senine, când bunica trăia încă, iar iubirea dintre bunicii lui era atât de intensă şi puternică, încât părea ceva palpabil, ca un animal fantastic care împrăştie tentacule de căldură şi transformă totul în jurul lui.
Părinţii săi nu fuseseră atât de norocoşi. Căsnicia lor era stearpă, avortase demult orice umbră de iubire sau afecţiune care existase vreodată între ei .
Deşi războiul rece din casa lor se purta cu arme civilizate: tăceri politicoase, călătorii lungi de afaceri şi relaţii extraconjugale extrem de discrete, fusese mai mult decât fericit să lase totul în urmă şi să se mute singur, într-un apartament prin care nu circulau vaporii otrăviţi ai resentimentelor.
De acea credea ferm că o căsnicie fericită e apanajul unui cerc restrâns de răsfăţaţi ai sorţii.
Aşa că, de ce nu, până la urmă nu avea nimic de pierdut.
Putea să se însoare cu Ioana, să-şi facă bunicul fericit şi să ia ce e mai bun din toată povestea asta. Dacă se dovedea un dezastru, un drum la notar era suficient pentru a pune capăt căsătoriei.
Îi zâmbi bunicului, cu zâmbetul sincer al cuiva care deja s-a decis.
-Şah mat, bunicule, şah mat.

În lumina difuză a restaurantului mii de steluţe aurii răsăreau în ochii ei.
Zâmbetul cald şi gesturile blânde îi înobilau făptura. Părea o prinţesă cu părul ca mierea, coborâtă direct din basmele lui Ispirescu.
Era atât de frumoasă şi proaspătă, ca o piersică pe ram într-o dimineaţă de vară.
Dragoş se bălăci în parfumul ei de iasomie şi în certitudinea delicioasă pe care o are cel ce crede că el conduce jocul. Îi prinse mâinile în ale lui şi, privind-o în ochi, o întrebă:
-Ioana, pentru cât timp ai vrea să fim căsătoriţi, o săptămână, o lună, câţiva ani...
-Dragoş, eu când o să mă mărit, o să mă mărit pentru toată viaţa.
La lovit direct în plex sublima durere dulce a celui căruia i s-au deschis cerurile şi a întrezărit pentru o clipă adevăratul destin. Câteva secunde savură senzaţia că se află în faţa unui miracol, apoi viaţa îşi reluă cursul, iar el îşi recapătă masca de actor pe firul ei şi iluzia că încă are rolul principal în această mare tragi-comedie, numită existenţă.
Îi zâmbi Ioanei şi, cu gesturi studiate, îngenunchie în faţa ei. Tot restaurantul îi urmărea cu sufletul la gură.
-Ioana Baciu, vrei să fii soţia mea?
Însoţi cuvintele de un inel pe care străluceau mici diamante aşezate în formă de stea.
Ioana îşi acoperi faţa şi, printre lacrimi, îi răspunse:
-Da, Dragoş Bărbulescu, vreau să fiu soţia ta!
Toţi spectatorii aplaudară şi le strigară urări de bine şi casă de piatră, iar chelnerii, pe fază, deschiseră cu zgomot câteva sticle de şampanie.

Din acel moment lucrurile se precipitară. Stabiliră data nunţii peste două luni şi toţi ai lor se făcură luntre şi punte să-i ajute cu pregătirile, nu atât din dragoste, cât din teama că unul dintre ei se va răzgândi.
Pentru ceremonie şi recepţie tatăl lui insistă să le pună la dispoziţie grădina vilei din Snagov, iar mama lui angajă cea mai bună firmă de catering.
Una dintre prietenele Ioanei se oferi să fie fotograful oficial, se ocupa deja de patru ani de fotografie de eveniment şi reuşea să creeze adevărate opere de artă.
Partea de muzică şi entertainment revenii prietenilor lui. Cine mai bine decât cel mai faimos grup de petrecăreţi din Bucureşti putea cunoaşte cele mai bune trupe?
Asta binenţeles după ce s-au prăpădit cu toţii de râs şi au venit cu propuneri din ce în ce mai năstruşnice: nuntă în Fratelli, petrecere cu iepuraşi Playboy sau chiar fugă în Las Vegas.
Pentru aranjamentele florale Ioana semnă contractul cu florăria de unde primise faimosul buchet, ceea ce îi răpi lui Dragoş somnul câteva nopţi bune. Dar, cum nu se produse nici un incident catastrofic, se linişti şi continuă să semneze facturi după facturi.
Rămase surprins să vadă cât de multe detali include pregătirea unei nunţi .


Foile din calendar zburară ca frunzele din copaci toamna târziu şi ziua nunţii sosi în sfârşit.
Ceremonia se desfăşura în aer liber iar Ioana ceruse să se vadă la altar, exact ca în filmele americane, aşa că Dragoş aştepta cu nerăbdare sosirea miresei.
Era o zi de toamnă timpurie, cu şoapte amare de nuci ce luptă să iasă din găoacea verde şi cu miresme dulci de struguri tolăniţi pe boltă.
Toată grădina se umpluse de parfumul îmbătător al sutelor de trandafiri aşezaţi în aranjamente maiestuase iar două arcade superbe împodobeau altarul şi poarta.
Conversaţiile în şoaptă ale invitaţiilor îl legănau pe Dragoş, ca o litanie de noroc şi viaţă bună. Din primul rând, stând ţeapăn pe scaun ca un general în faţa oştii biruitoare, bunicul lui îi făcu cu ochiu'.
Arcuşurile îşi începură treaba din colţul cvartetul de viori şi în capătul aleei îşi făcu apariţia Ioana.
Pasul îi era lin, rochia o feerie de dantelă şi voal, iar chipul ei, o, Doamne...
Chipul ei era hotărât şi încruntat, ca şi cum ar fi fost jurat la un proces de crimă, nu o fată în drum spre bărbatul visurilor ei .
Ceva era total greşit.
Ajunse în faţa lui Dragoş şi, fără nici un cuvânt, îi întinse buchetul de mireasă.
Deasupra lui era un bilet pe care Dragoş îl luă şi îl desfăcu, deşi ştia deja ce scria în el. Ca într-un vis urât, cuvintele îi săriră acuzatoare în ochi:"Draga mea
prietenă..."


După-amiaza târzie pudra în auriu salonul şi fetele sorbeau voioase din limonadă.
-Viitoare domnişoară procuror, Ioana Baciu, ţin să vă fac cele mai sincere felicitări pentru sucesul dumneavoastră spectaculos, spuse Raluca rânjind cu afecţiune.
- Mai pardon, domnişoară florist, Raluca Dumbravă, îi răspunse Ioana pe acelaşi ton glumeţ, mă puteţi numi deja domnişoară procuror, văzând că am trecut cu brio toate examenele.
- Şi care a fost, mă rog, lucrarea de diplomă :"Demascarea unui escroc sentimental"?
Izbucniră amândouă în ras şi bătură palma.
- Ştii ce nu înţeleg eu, continuă Raluca, cum ai reuşit să-i convingi pe toţi să te ajute. Doamna judecător Baicu şi-a luat rolul în serios, iar domnul profesor Bărbulescu a fost pionul principal în planul tău machiavelic.
- Drept e că mama s-a distrat de minune făcând pe moldoveanca abia aterizată în capitală, iar domnul profesor a fost mai mult decât încântat să-i dea o lecţie binemeritată nepotului său. Nu a fost nevoie de prea multă muncă de convingere.
- Şi totuşi, îmi pare un pic rău de Dragoş, era aproape îndrăgostit de tine. În plus am pierdut un client fidel.
-Apropo de asta.....
- Nu, te rog, nu-mi spune. Cu el ai misterioasa întâlnire din seara asta?
Ioana o privi printre gene, iar zâmbetul ei de fată îndrăgostită mărturisi totul.
Raluca ţipă de fericire şi o luă în braţe râzând.
- Presimt că Dragoş o să-mi mai comande un buchet de mireasă. De data aceasta ultimul...